„FEMEILE BAUHAUS“
SE CAUTĂ UCENICI DE SEX FEMININ – DAR NU PREA MULȚI, VĂ ROG!

În jurul subiectului femeile și mișcarea Bauhaus s-au țesut multe mituri. Autoarea Theresia Enzensberger arată că, în ceea ce privește tratamentul egal al femeilor, această școală a fost una progresistă, totuşi procesul de incluziune a fost incomplet.
 

De Theresia Enzensberger

Când #MeToo a ajuns în lumea artelor, lumea a spus: „Nu ne miră deloc că au existat curatori care au oferit expoziții sau susținere, așteptându-se, în schimb, la compensații de natură sexuală. Nu ne miră deloc că patronii de galerii încarcă cu valențe romantice, minimizează, ba chiar ascund comportamentul sexual greșit al artiștilor lor. Nu ne miră deloc atunci când un colecționar sau un promotor propune întâlniri, având intenții sexuale. Nu ne miră deloc atunci când cineva se răzbună pentru că nu vrem să i ne supunem. Abuzul de putere nu este o surpriză.“ Scrisoarea deschisă, apărută pe 30 octombrie 2017 în The Guardian și semnată de mii de persoane active în domeniul artelor, arată în mod elocvent cât de necesară era și aici o discuție despre raporturile de putere. În lumea artelor există însă unele aspecte care îngreunează mult acest proces: mitul geniului, bunăoară, capitalul social ocult, sau faptul că avangarda se consideră deosebit de progresistă, având așadar probleme să recunoască măcar posibilitatea abuzului de putere sau a sexismului în propriile-i rânduri.

Aceste unghiuri moarte nu sunt însă deloc un fenomen nou. Bauhaus este considerată astăzi una dintre cele mai importante instituții ale epocii moderne, un precursor al construcțiilor sociale, o școală progresistă și o fabrică de talente. Nimic din toate acestea nu este greșit, descrierea este însă incompletă. În 1919, pe când a pus bazele școlii la Weimar, Walter Gropius anunța în programul acesteia: „Sunt primiți ca ucenici toate persoanele respectabile, indiferent de vârstă sau sex, al căror talent și formare anterioară la consiliul maeștrilor sunt considerate a fi suficiente.“ Precursorul mișcării Bauhaus, Școala Superioară de Arte de la Weimar, a fost una dintre puținele școli de arte care a primit femei la cursurile sale încă înaintea formării Republicii de la Weimar. Anunțul lui Gropius a avut ecouri răsunătoare: în semestrul de vară al anului 1919, în Bauhaus funcționau 84 de studente şi 79 de studenți; procentul femeilor era, așadar, de peste cinzeci la sută. Consiliul maeștrilor a fost copleșit de numărul uriaș de înscrieri, Gropius solicitând o „triere severă imediat după admitere, mai ales în rândul studenților de sex feminin, reprezentat într-o prea mare măsură“. Această triere a constat, în mare, în trimiterea femeilor în zone mai potrivite pentru ele, bunăoară în atelierul de țesătorie, care, între timp, căpătase numele de „clasa femeilor“.

Unele femei au resimțit aceste condiții de lucru ca fiind eminamente pozitive: ceilalți maeștri nu se amestecau, de regulă, în treburile atelierului, iar atmosfera din cadrul acestuia era de autodeterminare și solidaritate. Gunta Stölzl, care, în 1920, a preluat pentru scurtă vreme conducerea „clasei femeilor“, s-a dedicat domeniului textilelor, pentru care avea un talent deosebit, achitându-se cu brio de sarcinile care îi reveneau. În 1927, Stölzl a devenit, la inițiativa studentelor, tânără maestră și astfel, șefa țesătoriei. Ea a rămas, de altfel, și singurul maestru de sex feminin din cadrul mișcării Bauhaus. Și Anni Albers, care visa inițial să devină pictoriță, a regăsit în arta țesutului un mediu în care se putea exprima creativ. Ea a făcut experimente în domeniul artei abstracte, fiind inspirată de cadrul strict al mașinii de țesut și inovând în felul în care trata textilele: în 1930 și-a luat licența cu o draperie din bumbac și celofan care atenua zgomotele și reflecta lumina.

Dar nu toate femeile se aflau de bună voie în țesătorie. Trierea lui Gropius a avut efecte, în anii de după înființare, numărul femeilor din cadrul școlii Bauhaus scăzând constant. Țesutul era considerat artizanat, în ierarhia artelor ocupând unul dintre pozițiile inferioare. Prin urmare, este ironic că atelierul de țesătorie a fost multă vreme singurul care a înregistrat profituri – finanțând astfel boomul artistic al domeniilor dominate de bărbați.

Oskar Schlemmer, maestru al picturii murale, și-a exprimat aprecierea astfel: „Acolo unde este lână, se află și o muiere care țese, fie și pentru a-i trece timpul mai ușor“. Dar și în atelierul său s-au făcut remarcate femei, bunăoară Lou Scheper-Berkenkamp, care, în ciuda credinței maestrului că spațiul exterior era rezervat bărbaților, putea fi găsită de multe ori pe câte o schelă. Și Marianne Brandt și-a cucerit un loc în domeniul masculin al prelucrării metalului, fiind responsabilă de unele dintre cele mai cunoscute designuri Bauhaus; scrumiera rotundă cu decupaj triunghiular sau micul ceainic MT49 sunt doar două exemple în acest sens. Nici chiar secția de construcții și arhitectură, fondată de abia în 1926, nu a fost văduvită de prezența femeilor. În 1928, Lotte Stam-Beese a fost prima femeie admisă aici, cu toate că acest eveniment neobișnuit poate fi explicat prin faptul că avea o relație cu Hannes Meyer, noul director Bauhaus, relație care însă nu s-a terminat cu bine pentru ea: când aceasta a devenit publică, Meyer a rugat-o să își abandoneze studiile.

Aceste luptătoare unice sunt demne de toată admirația, întrucât nu le-a fost deloc ușor. Un domeniu în care nu se lămurise încă repartiția pe sexe și care le-a oferit o oarecare libertate femeilor din Bauhaus a fost fotografia. Femei precum Gertrud Arndt și Lucia Moholy au reușit să se reinventeze în acest spațiu rămas neîngrădit.

În urma închiderii Bauhaus de către naziști în anul 1933, pentru mulți foști membri ai școlii au urmat ani ciudați, haotici, pe alocuri chiar tragici. Cinci membre ale mișcării au fost ucise în lagărele de concentrare, alta și-a pierdut viața în timpul unui bombardament. Câteva artiste au reușit să fugă în exil: Gunta Stölzl a înființat o țesătorie manuală în Elveția, Anni Albers a predat din 1933 la Black Mountain College din Carolina de Nord, în Statele Unite, iar Lotte Stam-Beese și-a găsit o nouă patrie în Olanda.

Și ce a rămas așadar în urma femeilor din Bauhaus? O fotografie celebră a lui Lux Feininger arată un grup de tinere pe treptele clădirii Bauhaus de la Dessau. Ele au părul scurt, poartă pantaloni, privesc sălbatic și frust în obiectiv. Indiferent cât de progresistă ar părea această scenă, nu trebuie să ne amăgim și să continuăm să perpetuăm unghiurile moarte ale trecutului, ci să le privim pe aceste femei ca pe nişte artiste de sine stătătoare. De prea multe ori se întâmplă să mai auzim: „Dar asta nu era soția lui Joseph Albers, a lui Mart Stam, a lui László Moholy-Nagy?“ Faptul că au apărut tot mai multe expoziții individuale dedicate artistelor Bauhaus, că acestea beneficiază în sfârșit de articole proprii pe pagina Wikipedia, că specialiști în istoria artei le dedică scrieri despre viața lor, ne permite să sperăm că atitudinile din trecut îşi vor găsi, în curând, sfârșitul.